La fabrică, bună dispoziţia îi dispăru de cum dădu ochii cu secretara Firoiu. Trecu pe lângă ea fără să-i răspundă la salut; un gest pe care-l regretă. Găsi pe masa sa obişnuita mapă cu cele mai recente hârtii dar n-o atinse. Se întrebă numai dacă le primise şi noul director. Nicu Maior trebuia să-şi ia rolul în serios şi să se familiarizeze cu problemele fabricii. Deocamdată, distribuia revista clubului şefilor de servicii cu recomandarea să strângă banii cât mai repede.

Ieşi din încăpere cu gândul să-l caute la biroul său. Nu făcuse asta niciodată pe vremea lui Victor Goia, însă Nicu Maior însemna pentru el altceva, îi era, în primul rând, prieten şi abia după aceea salariat. Se răzgândi şi se îndreptă către club. Spre surprinderea sa, Nicu Maior era aici, răsturnat într-un fotoliu, la taclale cu Dana Banciu şi Maria Burchiş.

– Ai faţa obosită, observă imediat Dana.

– Te-ai pilit aseară, mai mult ca sigur, rânji Nicu Maior şi dădu la iveală de lângă piciorul fotoliului sticla cu whisky. Ia-ţi un pahar. O duşcă îţi va face bine. Cui pe cui scoate...

Prostii, gândi Mohora, înlăturând sticla. Dormise bine, se sculase reconfortat, n-avea cum să arate rău. Îşi aminti că şi în ziua precedentă Dana făcuse aceeaşi observaţie. Atunci o crezuse; acum nu putea să fie adevărat.

– N-am pus băutură în gură de două săptămâni, se apără. Şi atunci numai o bere; cu voi...

– De-asta şi arăţi ca o cârpă de şters, zise Nicu Maior turnându-şi în pahar.

Ca să încheie subiectul, George Mohora le povesti incidentul de-aseară cu mama.

– Cum îşi permite o secretară să telefoneze acasă la patron? înălţă din umeri Nicu Maior. Ai răsfăţat-o, se vede...

– Niciodată n-am întins taina cu ea, spuse George Mohora. S-a împrietenit cu maică-mea înainte de moartea lui unchiu. Eduard a cules-o de pe drumuri iar ceilalţi i-au dat nas. Victor Goia în mod deosebit. Dar nu mai vreau să vorbesc despre asta...

– Dă-o afară, spuse Nicu Maior. Asta îţi stă în coaste ca un cuţit. Nici nu ştii când...

– Eliza Firoiu este o preofesionistă, o apără Maria Burchiş. Răposatul Eduard obişnuia să spună că ştie meserie mai multă decât el. Şi aşa şi era. Când s-a înfiinţat fabrica, Eliza se experimentase deja timp de zece ani în Ministerul Comerţului. Habar n-am cu ce-a tentat-o domnul Eduard să vină la noi...

– Omul trebuie să mai aibă şi caracter în afară de minte, zise Dana. Nicu are dreptate: nu-ţi poţi permite să violezi intimitatea familiei şefului oricât de profesionistă ai fi...

De după un teanc de cărţi, Dana Banciu dădu la iveală un păhăruţ cât un degetar. Îl întinse spre director:

– Mai pune-mi şi mie şi... destul. Acum apar fetele... Ascunde naiba sticla aia în dulap. S-a dus mai mult de jumătate.

– Să trecem la treabă, de acord, îşi aminti Nicu Maior că e director. Să-i spunem patronului ce-am hotărât. Maria, unde-i dosarul?...

– E în dreapta ta, pe măsuţă, întinse Maria Burchiş bărbia spre masa încărcată cu reviste.

– Ne-am gândit şi am decis, mormăie Nicu Maior răsfirând dosarul. Am găsit..., se întoarse spre George Mohora. Trebuie să fii de acord, George, că majoritatea sortimentelor de ceai produse la fabrica asta sunt la fel de banale ca tot ce se vinde pe piaţă. Prezentarea, la asta mă refer, lasă de dorit. Există unele excepţii, ceaiurile exotice create de Maria, dar astea se vând bine în străinătate, românii nu se dau în vânt după ele.

– Sunt prea scumpe pentru buzunarul nostru, spuse Dana.

– Sunt şi scumpe dar, în general, românului îi lipseşte educaţia estetică în aprecierea ceaiului. Trebuie să-mi daţi dreptate: omul nostru consideră ceaiul medicament şi-l cumpără când are nevoie; când simte el că ceva nu merge: burta, capul, ficatul şi mai ştiu eu ce...

– Nu e nimic rău în asta, dar..., îl susţinu Maria Burchiş.

– Publicitatea... Aici stăm prost, dragă George, să nu te superi pe mine...

– Avem un serviciu care până acum s-a descurcat mulţumitor, protestă George Mohora.

Nicu Maior îl opri, ridicând braţele în aer:

– Ştiu, ştiu... Sunt acolo două fufe care numai publicitate nu fac. Înşiră pe prospect câteva recomandări pe care le fac şi babele la ţară... Şi-atunci, nu te-ntrebi: Cu ce se deosebeşte muşeţelul vândut de tine de muşeţelul altor firme?... Vânzarea devine astfel o chestiune de şansă...

– Asta este, făcu George Mohora.

– Nu e aşa, ridică tonul Nicu Maior. Eu, în calitatea mea de director dar şi de artist al cuvântului, alături de colegele mele nu mai puţin talentate şi receptive la aspectul expresiv al produsului ceai, am gândit şi am hotărât o publicitate pe cât de atractivă, pe atât de eficientă pentru ceaiurile indigene. Pe cutia de ambalaj va fi înscrisă reclama cu efect de persuasiune maxim. Iată câteva asupra cărora nu vom reveni... Pe cutia cu ceai de tei, într-un chenar auriu, clientul va putea citi: Pe boltă, aburi de aramă. Toţi îngerii beau ceai de tei... Alta: Aşa s-arate Fericirea! zise Dumnezeu, sorbindu-şi ceaiul de muşeţel... Ascultă: Sărutată, gura iubitei dăruieşte senzualitatea ceaiului ElixirBio... Pentru ceaiul negru: Ceaiul negru?... Fântână arteziană de sănătate... Mai departe: Elixirul vieţii? Da, Dumnezeu face popas într-un pahar cu ceai verde... Două definiţii metaforice pentru banalul ceai de fructe. Mă asculţi?... Boboci de trandafir şi petale de floarea-soarelui: aristocraţia ceaiului... Şi pentru fructele de pădure avem o definiţie tentantă: Ştiţi ce conţine plicul meu? Natură moartă în ceai viu... Mai ascultă: Nu în Ceruri l-am găsit pe Dumnezeu ci în ceaiul AlbBio...

Nicu Maior stărui o vreme cu privirile pe faţa lui George Mohora. Patronul părea impresionat.

– Aş vrea să mai adaug ceva, spuse directorul. Ceaiul Parfum din lacrimi a păşit în lume cum a păşit. Tranşa următoare va purta emblema: Poetul – un demiurg al lacrimei preschimbată în ceai... Zâmbi larg: a fost ideea Danei, nu a mea... Ce zici, patroane, îţi place?... Ceaiurile tale vor avea de azi înainte o dublă funcţie: una curativă şi o alta estetică. Nu-l vor cumpăra doar maladivii. La ocazii speciale, cei care consideră că pentru un blazon oarecare în lumea asta mică, intelectualii, artiştii şi nu numai ei, îşi vor trata oaspeţii cu ceaiul Mohora în loc de cafea... Se ridică şi-l îmbrăţişă pe patron. Ţi-am oferit o mostră de marketing autentic, amice... Original... Epoca lui Goia a apus... Apune şi bălteala lui de băutură, ai să vezi...

Pe George Mohora, ideea lui Nicu Maior îl obligă să vâre adânc mâna în buzunar. Noul director nu aşteptă să se epuizeze stocul existent încă în magazie. Decise reambalarea ceaiului în cutiile inscripţionate cu reclama artistică corespunzătoare la care Maria Burchiş adăugă un desen haios, după propria apreciere. De pildă, Dumnezeu aşezat turceşte pe un covoraş oltenesc şi bând ceai de muşeţel. Sau tot Dumnezeu îmbăindu-se într-un uriaş pahar plin ochi cu ceai verde... Şi altele la fel de inspirate... Aşteptară aproape două săptămâni până când noul ambalaj fu adus de la tipografie. Câteva contracte au fost reziliate fiindcă distribuitorii nu acceptară să aştepte. Mai rău, unii dintre ei strâmbară din nas citind reclama iar alţii se dovediră de-a dreptul reticenţi: solicitară ceai cu acţiune farmaceutică concretă, fără amestecul lui Dumnezeu, al îngerilor, al poetului plângăreţ şi aşa mai departe.

– În general, cultura are mai mulţi opozanţi decât susţinători, motivă Nicu Maior criza în care intrase îngrijorător vânzarea ceaiului. Educaţia estetică nu se face cât ai bate din palme. Toţi oamenii preferă pâinea, de cozonac sunt tentaţi mai puţini. Asta nu înseamnă că nu vom mai scoate pe piaţă cozonac.

– Comparaţia este valabilă dar nu în afaceri, încercă George Mohora să protesteze.

– Atunci, vinde varză, domnule, vei ieşi în câştig, se enervă Nicu Maior.

– Cred că am cam sărit calul, îndrăzni patronul când se află între patru ochi cu Dana Banciu. Financiar, nu stăm deloc bine.

Poeta se dovedi şi mai puţin conciliantă decât directorul Maior. Surâsul dispreţuitor ce-i încolţise pe buze îl umili pe George Mohora mai mult decât cuvintele:

– George, ai creat un club de literatură în incinta fabricii ca să oferi oamenilor tăi şi altceva decât ceai de fructe. De ce te cramponezi în ideea că nu poţi oferi mai mult indivizilor necunoscuţi care-ţi cumpără produsul?... Marketing înseamnă şi inspiraţie dar şi luptă cu prejudecăţile. Orice ceai nu-i mai mult decât o frunză, o floare sau un fruct oarecare. Contează însă cum îl prezinţi; ce conotaţii dai produsului. Nu ceaiul ca atare, ci estetica ceaiului. Altfel, vorbim despre varză, cum spunea Nicu...

În următoarele ore rămase până la sfârşitul programului, George Mohora refuză să mai comunice cu cineva. Îşi călcă pe inimă şi-şi avertiză secretara să nu-l dea la telefon şi să nu îngăduie nimănui să-i intre în birou. Era plecat din fabrică. Pe urmă se răsturnă cu braţele sprijinite peste scaun încercând să reflecteze la ceea ce-i relatase contabila-şefă. Nu se îndoia că se afla într-o mare cumpănă. După pierderea Vitafarm-ului şi Tisane-ul îi va trânti uşa-n nas. Chestiune de zile... Patronul Tisane-ului... Cine să fie?... Nu ştiuse niciodată dar era limpede că nu putea fi un individ cu o personalitate prea puternică din moment ce George Brandan şi Victor Goia se aciuiseră în ograda lui... Un alt Eduard... Cu siguranţă, un om care dincolo de avantajele imediate pe care i le aducea preluarea ceaiului de la fabrici şi redistribuirea lui pe piaţă nu vrea nimic; îi sunt la fel de suficiente ca şi colaboratorii care ştiau să preschimbe utilul şi frumosul în bani... Or, el, George Mohora şi colaboratorii săi erau altfel de oameni. Impuneau sau încercau să impună o altă regulă: ceaiul să devină o conştiinţă inedită de utilitate practică şi satisfacţie estetică... Patronul închise ochii pe jumătate. Vezi, aici e diferenţa, îşi vorbi aproape cu voce tare. Notaţie seacă: Teiul – expectorant în bronşite, care însoţesc de obicei stările gripale şi ca sedativ nervos în stări de tensiune şi în insomnii etc. Adaos expresiv: Pe boltă, aburi de aramă. Toţi îngerii beau ceai de tei... E altceva. Reclamă cu conotaţii estetice pentru elite... Şi altfel: ne apropiem natura pentru utilitatea ei. Pentru cine o ia ca atare, frumosul rămâne ascuns. Arta înfăţişează frumosul corespunzător intenţiilor naturii, parcă Goethe spunea. Iar eu vreau să fac reclamă ceaiului, scoţând în prim plan frumosul estetic pe care natura ni-l dăruieşte dar nu cu ostentaţia pe care, de pildă, o stare gripală apelează la floarea de tei... Mai explicit: Eu, ca fabricant de ceai, mă folosesc în publicitate de elemente interioare şi exterioare. Ceaiul meu devine astfel purtător de ideal artistic şi de interes curativ. Totul încorporat în floare sau fruct; în frunze sau rădăcină; aşadar, în natura care-mi dăruieşte, generoasă, secretele... Puritatea genuină a florii de tei şi esenţa ei obiectivă, îngemănate, vor dărui ceaiului aureola meritată. Băutura prozaică trebuie să redevină elixir şi în conştiinţa cetăţenilor fiindcă altfel, prin esenţa ei intrinsecă, n-a încetat niciodată să fie astfel.

(Fragment din romanul Parfum de carte)